Sunt cateva adevaruri universale pe care le-am invatat din vizionare de filme: e in regula sa mori pe cineva doar daca sunt tipii rai, iubirea e mai importanta ca orice altceva si intotdeauna pariaza pe culoarea neagra la jocuri de noroc. Poate ca sunt uneori expirate, dar sunt importante pentru ca reflecta principiile culturii in care traim. Folosim moralitatea filmelor pentru a ne trai propria viata, deci chiar daca infidelitatea, brutalitatea si deceptia pot face parte din poveste, stim ca la sfarsit cineva va fi considerat responsabil pentru toate.
Dar uneori gresim. O poveste apare atat de des in atat de multe filme incat incepem sa credem ca ar trebui sa o aplicam si vietii noastre. Problema apare atunci cand incercam sa aplicam fictiunea realitatii noastre si nu ajungem decat sa fim frustrati si nervosi pentru ca nu ne pricepem la trait potrivit unor reguli care, de fapt, nu exista.
De exemplu, in o multime de filme (Up in the Air/Crazy, Stupid, Love./Failure to Launch/Knocked Up/The Family Man) apare acel moment in care trebuie sa ne verificam prioritatile pentru a fi siguri ca suntem pe drumul cel bun in viata. Cei dependenti de munca trebuie sa realizezi ca dragostea este mai importanta decat banii, iar alti adulti trebuie sa-ti dea seama ca trebuie sa se maturizeze. Pana acum, nu suna rau.
Problema este ca 100% dintre personajele de film care se obosesc sa se autoanalizeze isi dau seama ca au gresit totul pana acum. Desigur, trebuie sa aiba aceasta realizare, altfel filmele ar fi scurte si plictisitoare. Dar cu fiecare protagonist care descopera prin introspectie cat de gresit au trait pana atunci si spera sa se intoarca la drumul spre fericire, filmele isi invata, fara cuget, publicul ca daca iti analizezi viata si nu gasesti o problema, pur si simplu nu-ti dai seama de ea.
Aceste filme ne-au facut hipervigilenti in legatura cu framantarile caracterului personal pentru ca am putea sa descoperim intr-o zi ca am trait o minciuna. Dar ne-a facut si ingrijorati ca daca nu descoperim un adevar oribil despre noi nu vom fi cu adevarat fericititi. Adevarul plictisitor este ca, uneori, uneori pentru a fi satisfacut trebuie doar … sa fii satisfacut.
Alte filme, ca The Matrix/Slumdog Millionaire/Forces of Nature/Bruce Almighty ne asigura ca protagonistul ramane cu persoana iubita sau ca supravietuieste unui dezastru, totul datorita destinului. Chiar si filmele care nu mentioneaza soarta, destinul sau horoscopul se bazeaza pe intamplari si noroc pur pentru a permite unei povesti sa se deruleze. Alternativa ar fi un film in care se intampla tot felul de lucruri oribile, fara neaparata legatura cu intriga, pana cand se termina si apar creditele de final – asta ar fi cam prea aproape de viata reala ca cineva sa dea bani sa-l vada. Astfel de intamplari de noroc si lucruri predestinate incep sa para un mesaj adevarat dupa o perioada. Sa te lasi in voia sortii merge atat de bine in filme, incat e usor de inteles de ce am incerca sa aplicam asta si in realitate. La urma urmei, e placut sa crezi ca vietile noastre se intreapta catre un final fericit. Problema consta in faptul ca sunt doua diferente majore intre realitate si film: viata ta are sfarsit abia cand mori si, in viata reala, toata lumea se crede progatonist.
Destinul functioneaza doar cand e construit in jurul unei singure persoane pentru ca altcineva trebuie sa esueze pentru ca ea sa reuseasca. Filmele au nevoie de dezastre astfel incat personajul principal sa-si invete lectia ca iubirea e totul sau sa devina pictor sau orice tema ar avea filmul, dar, in realitate, acele dezastre ranesc (sau chiar omoara) alti oameni care au crezut ca soarta avea ceva mai bun pentru ei pregatit, nu doar sa fie parte din povestea cuiva. Nu putem sa fim cu totii centrul destinului pentru ca viata nu functioneaza asa. Da, cu totii vrem sa fim Neo din „The Matrix”, dar unii dintre noi trebuie sa faca parte din garzile de corp pe care le doboara in hol pentru a-l salva pe Morpheus.
Ce alte lectii gresite de viata v-a oferit voua Hollywood-ul?